Vom vorbi astazi despre unul dintre acele filme romanesti care indraznesc sa spuna o poveste care nici nu s-a mai spus, nici nu era cunoscuta de multe persoane din Romania. Este vorba de rezistenta anticomunista armata, sau mai bine zis de acele trupe de guerilla care au existat si la noi, desi intr-o masura mult mai redusa decat in Spania sau Yugoslavia, ascunse in munti si formate exclusiv din tineri. Filmul se numeste “Portretul luptatorului la tinerete” si regizorul, Constantin Popescu l-a conceput ca prima parte a unei trilogii dedicate rezistentei, trilogie care se numeste “Aproape liniste”.
Filmul opune doua forte distincte si clar conturate, una a binelui – formata din gruparea de 15 persoane aflata sub conducerea lui Ion Gavrila Ogoranu, interpretat de Constantin Dita si a doua formata de securitatea care ii vaneaza prin munti si paduri si alimentata de informatiile date de tradatori. La baza actiunii stau memoriile lui Ogoranu, dar regizorul a avut grija sa documenteze intreaga existenta a membrilor rezistentei, cautand fotografii, documente, cronicii sau testimoniale din perioada respectiva. Filmul a fost realizat, astfel de-a lungul a cativa ani si filmat in diferite locatii ale tarii, inclusiv multii Fagaras, de unde partizanii ripostau.
In planurile actiuni apare insa si un al 3-lea, alb-negru, care prezinta un film fals, facut de catre partizani, despre ei insisi. Regizorul incearca prin acest al treilea plan sa imbrace in lirism destinele tragice ale acestor baieti, imortalizandu-i pe pelicula. Vrea cumva sa ii faca memorabili in atentia publicului larg prin imagini frumoase si lungi, cadre filmate cu camera care se misca pe pelicula de 8mm.
O distributie complexa cu peste 140 de actori si figuranti, si un timp de filmare indelungat (undeva la 70 de zile) au reusit sa creeze o atmosfera aglomerata si rapida in care se inghesuie atat de multe fapte si actiuni, incat ne este destul de greu sa mai individualizam personaje, sa apucam sa le iubim sau sa ne fie mila de ele. In schimb intrebarile care nu ne dau pace si care ne bantuie pe tot parcursul filmului sunc: ce spera sa obtina oamenii acestia izolati intr-un varf de munte in conditii imposibile de trai? Ce ii impinge sa mearga mai departe si sa lupte? Eu, daca as fi in papucii lor, oare ce as face?
Pana la urma, “Portretul luptatorului la tinerete”nu este decat o recunoastere a sacrificului facut de acesti tineri. Alte filme romanesti 2010 urmareasc prezentul imediat, viata de zi cu zi de acum, insa acesta despre care vorbim acum cauta sa iscodeasca in trecut motive pentru care prezentul are o alta fata. Rupt din durerea unor oameni si cumva incercand sa le dea peste bot celor care afirma in inconstienta lor ca “era mai bine pe vremea lui Ceasca“, filmul ne povesteste despre cei care nu s-au resemnat cu o slujba la uzina si o ratie zilnica de alimente si au ripostat cu arma.
Din punct de vedere al realizarii, filmul nu este cel mai stralucit, insa scopul sau nu a fost neaparat unul estetic. Mai degraba, regizorul a incercat sa evite teatralismul si exagerararile si sa ne infatiseze intr-un mod obiectiv, cum s-au petrecut faptele acelor ani. Incearca sa ne dea un motiv solid sa nu uitam de niste oameni care nu si-au gasit inca un mormant si in cea mai mare parte ii reuseste. Asteptam cu interes episoadele urmatoare,